kritikos

Noul meu blog este:

1. editorul HTML înlocuieşte cod simplu şi valid cu constucţii enervante care abuzează de <span> şi <div>;
2. tagurile sunt confundate cu categoriile, iar sistemul de metadate este inflexibil;
3. problema afişării diferite a aceleiaşi pagini dacă e accesată din locuri diferite continuă să persiste;
4. lipsa unui editor de URL-uri.

1. spaţiul de stocare generos (3 GB);
2. posibilitatea de a avea mai multe bloguri;
3. libertatea de a folosi direct codul <embed> pus la dispoziţie de alte saituri.

Mulţumesc, weblog.ro. Succes!

1. "Conform Codului civil"

2. Legea aplicabilă

3. Referinţa din Codul fiscal

4. Efectele convenţiilor civile de prestări servicii

5. Când sunt valabile convenţiile de prestări servicii?

6. Concluzii

Precizări

De fiecare dată când sunt nevoit să trec pe la notar îmi realimentez dispreţul faţă de această tagmă, probabil una dintre cele mai nesimţite din câte există.

Cea mai nouă poveste…

Aveam nevoie de o procură specială. Aveam modelul completat cu toate datele mandatarilor. Totul pe un USB stick.
Tot ce ar fi avut de făcut stimabilii notari şi asistenţi de notari era să deschidă documentul, să-l editeze aşa cum vor şi să-l autentifice, în trei exemplare. Simplu, nu?

Pentru că nu cunosc prea bine Bucureştiul, am mers în zona care-mi era mai familiară – Obor – Calea Moşilor.

Primul birou notarial:
Explic cerinţele şi le dau USB stick-ul. Întreb prompt şi cât mă costă dacă vreau trei exemplare pentru acea procură.
După ce se dumireşte cucoana asupra conţinutului procurii, îmi spune cu o seninătate dezarmantă că mă costă 120 de lei pentru un exemplar, plus 20 pentru celelalte două, plus în jur de 73 de lei pentru "specimen" (specimen de ce, Doamne?!!?). Cu totul, vreo 213 lei pentru nişte nenorocite de copii xerox (!?!?!?!?!!), ştampilate şi semnate de onorabilul notar.
Am mulţumit pentru informaţie şi, scrâşnind câteva înjurături în gând, am plecat în căutarea altui notar.

Al doilea birou notarial:
L-am găsit destul de uşor – sunt cel puţin patru birouri notariale în zona aceea din Calea Moşilor.
Am repetat explicaţiile. Luaseră USB stick-ul şi, printre întrebări, au vrut să afle dacă am actele de PFA. Contrariat, le-am spus că la alt birou nu mi-au cerut aşa ceva. Răspunsul lor: "fără actele de PFA nu putem face procura trebuie să ştim şi noi cine sunteţi" etc. etc.
Carevasăzică, sunt deja PFA şi cer doar autentificarea unei procuri speciale prin care mandatez nişte persoane să încheie în numele meu nişte formalităţi birocratice, de "preschimbare" din PFA în PFA (vezi detaliile mai jos). Aceste… "persoane" vor să le arăt că eu sunt PFA. Dacă nu aş fi, ce rost ar avea procura mea specială pentru o operaţie atât de precisă? M-aş fi dus la ei pentru a da bani aiurea sau pentru a îmbătrâni mai devreme? NU, m-am dus la ei pentru că SUNT PFA şi am nevoie de hârţogăriile lor (a se citi: "sunt silit de legea imbecilă a acestei ţări să dau bani unor rechini instituţionalizaţi pentru nişte bucăţi de hârtie" – îi includ aici pe TOŢI NOTARII, fără nici o discriminare).
M-am interesat, totuşi, asupra preţului – în ipoteza în care aş fi avut la mine şi actele de PFA. M-ar fi costat "în jur de 50 de lei" pentru cele trei exemplare… Nu mai comentez nimic în plus.
Am plecat cu aceleaşi gânduri ca şi de la notarul anterior.

Al treilea birou notarial:
Deja dezamăgit şi fooooarte frustrat, mă întorc spre staţia de metrou de la Obor, în căutarea planului B. Aproape de gura de metrou observ un alt birou notarial. Îmi încerc norocul şi karma şi aici.
Le explic povestea. Îmi spun că m-ar costa în jur de 120 de lei, nu le trebuie decât modelul de procură şi actul de identitate. Încerc să le înmânez USB stick-ul dar îl refuză aproape vehement, cerându-mi să imprim modelul de procură. Au amabilitatea să-mi şi indice un birou de copiat acte vecin. Îşi motivează refuzul invocând "politica de calitate" a biroului etc. etc.

Ajung resemnat la serviciu. Deja iau în calcul o învoire pentru a-mi rezolva singur problemele la registrul comerţului din Craiova.
Fire precaută, aflu numărul de telefon de la ORC Dolj şi sun să întreb de ce acte ar fi nevoie pentru procedura care mă interesează şi cam cât mă costă.
Îmi răspunde o cucoană ocupată care îmi tot reproşează că ea nu dă consultanţă prin telefon. Insist. Îşi întreabă şeful pentru ca apoi, destul de aproximativ şi după nişte întrebări aberante de tip "lucraţi la client sau la sediu?", să-mi spună că m-ar costa cam 120 de lei (număr magic, se pare) şi că mi-ar trebui nu ştiu ce acte constatatoare şi alte documente, fără îndoială, extrem de utile şi necesare. Rezolvarea ar urma în cinci zile.

Avântul pe care-l aveam la început păleşte. Revin la "soluţia" iniţială: notar, procură etc.

Caut pe Internet un notar în zona Aviaţiei. Găsesc un birou chiar în apropiere şi fac o plimbare.

Al patrulea birou notarial:
Explic cerinţele, le înmânez USB stick-ul şi întreb cât mă costă. După un calcul, îmi răspund că trebuie să le plătesc în jur de 53 de lei. Sunt contrariat atât de tarif (mult sub temerile mele), cât şi de faptul că se mulţumesc cu autorizaţia de PFA scanată (pusă acolo în timp ce eram la serviciu, în speranţa că va conta). I-am iertat pentru stupizenia de a-mi cere autorizaţia.
Din spatele unui monitor o tanti a avut o străfulgerare: "da’ lu’ domnu’ nu i-ar trebui şi un act constatator de la registrul comerţului?". Deja aflat cu jumătate de saci în căruţă, reacţia mea a fost rapidă: "deci, după dvs., ar trebui să mă duc în persoană la registrul comerţului din Craiova, să iau acel act constatator şi apoi să revin la dvs. pentru o procură prin care îi împuternicesc pe alţii să meargă la acelaşi oficiu pentru a face alte acte?!".
Au cedat în faţa "argumentului" meu, au luat modelul de procură şi autorizaţia scanată de pe USB stick şi mi-au cerut să revin luni pentru a-mi ridica actele.

Am revenit la lucru cu o grijă mai puţin.

După toată această poveste, poate te miri de ce a trebuit să am de a face cu aceşti rechini?
Pentru că reprezentanţii altei tagme vrednice de cel mai mare dispreţ (politicienii – parlamentari şi membri ai executivului, în particular) au decis anul trecut că Legea 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, după ce a abrogat vechea lege (507/2002), nu mai este "adecvată". Au abrogat-o prin OUG 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale. Acest act redactat cu o incompetenţă demnă de guvernul României, prevede că persoanele fizice autorizate în baza vechii legi au la dispoziţie un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă pentru a opta între încadrarea într-una dintre formele noii legi sau radierea automată, la expirarea termenului de un an.
Astfel, a trebuit să fac o procură pentru mandatarii mei prin care aceştia să ia toate măsurile pentru ca regimul juridic după care funcţionez să fie "preschimbat" (ce cuvânt, ce cuvânt…) din persoană fizică autorizată în persoană fizică autorizată. Contra unei sume "modice" de circa 100+ de lei, bineînţeles.

Iau în considerare înfiinţarea unui ONG care să propună reducerea birocraţiei şi schimbarea întregului eşafodaj juridic al ţării într-unul util şi simplu.
Cine se oferă să contribuie cu idei şi cu spirit e binevenit şi mă poate contacta la alin_kristian (at) yahoo (punct) com.

Nu am aproape nimic împotriva religiei. Aşa cum un om e liber să (nu) creadă în nimic, el e liber şi să-şi aleagă setul de mituri, promisiuni postmortem sau ritualuri care să-i confere liniştea interioară şi confortul pe care-l caută. Într-o lume în care nu cunoaştem nimic în mod absolut avem dreptul să ne alegem repere, oricât de arbitrare, care să confere existenţei noastre un sens. Religia creştină, dacă e practicată aşa cum, teoretic, ar trebui să fie, poate fi benefică unei societăţi. Ar tempera lăcomia şi ar deschide ochii lumii către suferinţa celuilalt.

La noi, religia (aici vorbesc despre cea "naţională", creştin-ortodoxă) oferă în prea multe prilejuri motive să fie detestată, prin asocierea dintre ceea ce se vede (ritualul) şi ceea ce este, de fapt, o religie (un mod de a controla comportamentul oamenilor).

Nu este sărbătoare la care "credincioşii" să nu se îmbulzească precum o turmă de vite gonite spre un ţarc. Nu contează că motivul pentru care sunt acolo, teoretic, este apropierea de Dumnezeu, prin intermediul ritualului practicat în comuniune cu ceilalţi creştini. Cel mai bun prilej de a vedea nimicnicia şi răutatea în formele lor cele mai despuiate este o sărbătoare religioasă. Nicăieri, poate doar în politică, nu poate fi văzută atâta făţărnicie. Rugăciunile sunt rostite doar cu gura, nu şi cu gândul şi nicidecum din suflet. Cei care s-ar calca în picioare sau s-ar zdrobi de garduri în înghesuială probabil nu observă că peste ei şi peste faptele lor josnice stă chiar Dumnezeul pe care vor să-l înduplece să-i ajute. Când vreun ins din mulţime e întrebat despre ocazia cu care e acolo, nu de puţine ori intră într-un delir al vorbelor care preaslăvesc sfinţi şi moaşte, de parcă ditirambii pe care îi rosteşte îi asigură o pilă la Dumnezeu. Nu mai e nevoie de fapte bune sau de gânduri curate – e suficient să te îmbulzeşti la o sărbătoare religioasă, să lauzi sfinţii, să pupi icoanele, să laşi bileţele plătite (un fel de cereri) către Dumnezeu. Cred că rare sunt acatistele în care cineva să nu ceară ceva în viaţa asta; în cealaltă nu crede, după cum nu crede nici în sacrificiile pe care ar trebui să le facă pentru a ajunge acolo.

Dincolo de felul gregar al maselor de a-şi practica religia, mai revoltător este comportamentul preoţilor şi al celorlalţi clerici. Ignoră cu desăvârşire gloatele de "credincioşi", practicându-şi riturile ca şi cum ar face-o doar pentru ei. N-am văzut niciodată vreun popă care să-şi înceteze cântările fără noimă şi să-şi mustre enoriaşii pentru că nu se comportă creştineşte chiar la uşa bisericii. Râvnesc după ordinea pe care o văd la sărbătorile creştinilor catolici: lumea stă aşezată, lumânările feresc părul sau hainele celor din faţă, nu vezi învălmăşeală şi călcat în picioare, nu auzi măscări.

Îmbulzeală la lumina de Paşte, îmbulzeală şi scandal la apa de Bobotează, călcat în picioare şi strigături, intrat în faţă ca la coada de la supermarket, blesteme în acatiste, bani ceruţi cu lăcomie de popă aproape pentru fiecare serviciu religios – asta e calea spre rai…

Discuţia despre decupajele dubioase ale colegiilor electorale mi-a amintit de o practică despre care învăţasem la drept constituţional, în anul I: gerrymandering. Atunci părea o discuţie foarte abstractă, acum observ cât de practică era de fapt. Tot ce trebuia era contextul potrivit: sistemul electoral uninominal.

În contextul în care în parlament se decupează de zor tot felul de forme bizare (ex. "şerpi", "enclave" etc.) pe post de "colegii electorale", care să mulţumească toate partidele negociatoare, e limpede că avem de a face cu gerrymandering în cea mai pură formă a sa.

Ceea ce mă surprinde este că stimabilii parlamentari au intuit în mod natural această posibilitate. Probabil că nu ar trebui să fiu atât de surprins pentru că, în fond, vorbim de români (o naţie atât de inventivă, mai ales pentru rele), Nu cred că înainte de a decupa noile circumscripţii electorale aceşti onorabili domni şi doamne au citit tratate de drept constituţional sau mai ştiu eu ce lucrări dedicate subiectului. Nu cred nici că au luat în considerare interesul comunităţilor locale sau raţiuni ţinând de dezvoltarea demografică sau economică a noilor structuri teritoriale. Pur şi simplu, din viscerele lor au găsit o metodă de a frauda până şi sistemul electoral uninominal în sine – sistem care rămăsese o speranţă în punerea lucrurilor în ordine în ţara asta.

O remarcă: practica gerrymandering-ului a fost pentru prima dată identificată în SUA, în 1812. Carevasăzică, într-o epocă în care românii (cei încă alcătuind state; apropo, Basarabia a fost pierdută tot în 1812) erau sub dominaţia fanariotă, când puteai vedea în Bucureşti câte un domn străin plimbat în trăsura trasă de cerbi şi când abia apăreau germenii firavi ai literaturii laice moderne române, americanii – relativ recenţi pe hartă – deja aveau preocupări "constituţionale", fie unele dintre ele chiar incorecte, precum cea deja menţionată.

Diferenţa asta de vreo 200 de ani mi se pare că ne desparte şi acum la nivelul mentalităţilor.

În contextul discuţiilor din zilele astea despre alegerile uninominale (colegiile electorale, împărţirea lor etc.) mi-am amintit de ceea ce scriam în urmă cu câţiva ani (atunci tocmai terminam cu entuziasm anul I la drept, după ce învăţasem lucruri foarte interesante despre dreptul constituţional; eram în perioada discuţiilor despre revizuirea constituţiei). Probabil că sugestiile mele de atunci ar fi părut naive şi utopice. Poate că ar părea şi azi la fel, dacă nu am auzi într-una vorbindu-se tot mai mult despre alegeri uninominale şi implicaţiile lor.

Pe scurt, ceea ce propuneam era:
- un parlament unicameral – Senatul;
- mandat imperativ şi nu "reprezentativ" – senatorii urmând să răspundă pentru promisiunile electorale, activitatea lor să fie urmărită de electori, votul lor să fie expresia voinţei majorităţii propriilor electori (nu propria voinţă a senatorilor sau a partidelor din care fac parte), electorii să poată revoca un senator chiar în timpul mandatului;
- alegerea senatorilor în circumscripţii (=colegiile electorale din discuţiile de azi);
- un raport de reprezentare de 1 senator la 100.000 de cetăţeni;
- decuparea pe criterii clare a circumscripţiilor şi reorganizarea administrativă a ţării etc.

Puteţi găsi textul complet aici. Primiţi-l cu toate greşelile sau inconsistenţele lui. Până la urmă, atunci nu eram decât un student în anul I la drept, entuziast şi cu vise mari (ce aveau să fie mai târziu spulberate).

1. Vista Breadcrumb bar pentru XP

Vista oferă un mod de navigare în file system mult mai flexibil, cu ajutorul unei bare de adrese ceva mai inteligente.
Am găsit şi o variantă pentru XP, care merge excelent: QT Address bar.
Vă trebuie platforma .Net 2.0 pentru a vă putea înlocui actuala bară de adrese.

2. Tastatura românească pentru Windows

3. Scroll acolo unde se află mausul

În Windows mi se întâmplă adesea să schimb între mai multe ferestre deschise şi să fie nevoie să derulez conţinutul lor. În mod implicit, Windows "vrea" mai întâi ca fereastra să capete focus şi apoi permite derularea conţinutului cu ajutorul rotiţei de scroll de la maus… ceea ce pentru un leneş ca mine e destul de mult . Am încercat activarea X-Mouse din Tweak UI, dar mi se pare frustrant ca fiecare fereastră deasupra căreia trece cursorul să capete focus automat. Căutam ceva care să meargă mai degrabă ca în Ubuntu: acolo e suficient să ai cursorul deasupra oricărei ferestre (activă sau inactivă) pentru a o putea derula.

După mai multe căutări fără rezultate mulţumitoare am găsit KatMouse.
Jucărica asta oferă un control neaşteptat de bun asupra cursorului. Este exact ce căutam.
Dacă folosiţi Windows Picture and Fax Viewer, s-ar putea să fie nevoie de un tweak suplimentar pentru ca vechiul mod de lucru să funcţioneze (rotiţa de scroll face zoom in/out, middle-mouse button face drag): deschideţi KatMouse, iar la Classes trageţi de ţintă deasupra ferestrei de Windows Picture and Fax Viewer iar apoi daţi dublu-click sub Settings şi alegeţi Don’t handle window at all

4. Drag and drop pentru butoanele de pe taskbar

5. Un dock excelent pentru Windows XP

De ceva vreme am renunţat la icon-urile de pe desktop (care deveniseră cam prea multe şi aveau mereu nevoie de o ordonare precisă) şi am adoptat un application launcher excelent: RocketDock (foarte similar celui din Mac OS).

6. O temă clonă de Vista pentru XP – NeoVista

În urmă cu ceva vreme am modificat una dintre numeroasele teme de Vista pentru XP, am împachetat-o frumuşel şi am postat-o pe deviantart.com: NeoVista.

7. Acces la partiţii ext2/ext3 (Ubuntu) din Windows

Pe laptop am instalat atât Windows XP, cât şi Ubuntu Hard(l)y Heron. În vreme ce Ubuntu (şi "Linux-ul" în general) e capabil să acceseze partiţiile Windows (fie FAT/FAT32, fie NTFS), Windows-ul nu are suport decât pentru propriile tipuri de file system.

8. Convertor media excelent şi gratuit!

Am găsit un program în stare să convertească între foarte multe formate media (audio, video, foto). Poate, spre exemplu, să extragă foarte repede şi la o calitate excelentă partea audio din filmuleţele de pe youtube .

9. Maxthon – un browser alternativ

În ipoteza în care un salariat, printr-o faptă care îi este imputabilă, cauzează un prejudiciu angajatorului său, prevederile Codului muncii indică, drept singură soluţie, apelul la instanţa judecătorească, însă în practică sunt folosite şi căi extrajudiciare, cum ar fi angajamentele de plată.
Textul legal aplicabil este foarte explicit:

 Articolul 164  

(1) Nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
(2) Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
(3) În cazul pluralităţii de creditori ai salariatului va fi respectată următoarea ordine:
a) obligaţiile de întreţinere, conform Codului familiei;
b) contribuţiile şi impozitele datorate către stat;
c) daunele cauzate proprietăţii publice prin fapte ilicite;
d) acoperirea altor datorii.
(4) Reţinerile din salariu cumulate nu pot depăşi în fiecare lună jumătate din salariul net.   

Legea nu face distincţii, iar alineatul (1) impune ca posibilitatea de reţinere salarială să fie expres prevăzută de lege şi nicidecum dedusă după reguli de bun-simţ (sau bun-plac). Unele instanţe, însă, au adus interpretări inovatoare, trecând peste o regulă juridică simplă: Ubi lex non distinguit nec nos debemus.
De pildă, sesizată de un grup de parlamentari asupra neconstituţionalităţii unor articole din nou-adoptatul cod al muncii, Curtea Constituţională decidea:   

6. Sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor art. 164 alin. (2) din Codul muncii este nefondată, întrucât reţinerile "cu titlu de daune" se referă la răspunderea civilă delictuală, iar nu la răspunderea contractuală. Prevederile art. 164 alin. (2) "nu exclud înţelegerea între părţi, ele apar ca o ultimă variantă, şi anume atunci când cele două părţi ale contractului de muncă nu se înţeleg şi când caracterul cert, lichid şi exigibil al daunei trebuie stabilit de către instanţa de judecată". Acest text "nu exclude nici dreptul angajatorului de a asuma obligaţii pecuniare prin procedura somaţiei de plată, în cazul în care s-a stabilit caracterul cert, lichid şi exigibil al daunei". Referindu-se exclusiv la răspunderea civilă delictuală, dispoziţia legală criticată nu este contrară prevederilor art. 134 alin. (2) din Constituţie. (…)

6. Următoarea critică de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 164 din Codul muncii, potrivit cărora: "(1) Nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. (2) Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. (3) În cazul pluralităţii de creditori ai salariatului va fi respectată următoarea ordine: a) obligaţiile de întreţinere, conform Codului familiei; b) contribuţiile şi impozitele datorate către stat; c) daunele cauzate proprietăţii publice prin fapte ilicite; d) acoperirea altor datorii. (4) Reţinerile din salariu cumulate nu pot depăşi în fiecare lună jumătate din salariul net." Se susţine că interzicerea oricărei reţineri din salariu, fără ca existenţa datoriei să fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, încalcă dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, fiind contrară libertăţii contractuale, precum şi libertăţii comerţului. Examinând critica, Curtea constată că aceasta este nefondată. Interdicţia reţinerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria să fie scadentă, lichidă şi exigibilă, constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prevăzută de art. 164 alin. (2) din Codul muncii, este menită să elimine arbitrariul din reglementările anterioare, când conducerea unităţii stabilea existenţa pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziţie de imputare şi proceda de îndată la reţinerea din drepturile salariale, urmând ca salariatul să se adreseze organelor de jurisdicţie pentru apărarea intereselor sale legitime. În condiţiile statului de drept, valoare consacrată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească de către instanţele de judecată, care, potrivit art. 123 alin. (1) din Constituţie, înfăptuiesc justiţia în numele legii. Acelaşi principiu constituţional mai impune ca orice executare silită să aibă la bază un titlu executoriu valabil. Aceasta însă nu lezează libertatea contractuală, deoarece părţile contractante pot conveni de comun acord asupra modalităţilor de executare sau de stingere a obligaţiilor lor reciproce. De asemenea, nu este îngrădit nici dreptul salariatului să consimtă de bunăvoie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fără să aştepte pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Ipoteza reglementată de alin. (2) al dispoziţiei legale criticate se referă doar la situaţiile în care salariatul nu acoperă de bunăvoie dauna cauzată angajatorului. Dispoziţia legală prohibitivă se înscrie în cadrul măsurilor de protecţie a drepturilor salariale, în consens şi cu prevederile art. 8 alin. (1) din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia salariului nr. 95/1949, ratificată de România prin Decretul nr.284/1973, prevederi potrivit cărora "Reţinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în condiţiile şi limitele prescrise de legislaţia naţională sau stabilite printr-un contract colectiv ori o hotărâre arbitrală". (DECIZIA nr.24 din 22 ianuarie 2003 asupra sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 şi 223 din Codul muncii, adoptat de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 9 decembrie 2002)   

Contrar interpretării Curţii, Codul muncii indică (e adevărat, foarte discutabil) tipul răspunderii salariaţilor:   

Articolul 270   

(1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.   

Deci, dacă în mod normal răspunderea contractuală derivă din neexecutarea sau executarea defectuoasă a unei obligaţii prevăzute într-un contract, prin voinţa legislativului, legea stabileşte că răspunderea patrimonială a salariaţilor "pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor" este de natură contractuală (şi nu delictuală, cum era firesc). Or, această precizare contrastează flagrant cu argumentarea dată de Curtea Constituţională şi presupune existenţa unei singure forme a răspunderii salariatului (în acest context), iar prejudiciul urmează a fi evaluat prin modalitatea unică descrisă de articolul 164.
A obliga părţile să supună prejudiciul evaluării judiciare (chiar dacă ele sunt deja de acord) încalcă principiile "libertăţii contractuale, precum şi libertăţii comerţului" într-un mod similar cu impunerea prin lege a unor obligaţii care ignoră acordul părţilor (ex. contractul individual de muncă trebuie să conţină obligatoriu anumite elemente, indiferent de voinţa părţilor; salariatul nu poate renunţa la drepturile recunoscute prin lege, indiferent de voinţa sa; contractul de donaţie trebuie să îndeplinească cerinţele unui act solemn, indiferent de voinţa părţilor etc. – acestea sunt limitări ale libertăţii contractuale, însă instituirea lor a fost făcută pentru garantarea stabilităţii sistemului juridic şi a ordinii publice, nefiind contrare cu nimic spiritului Constituţiei).   

Asa cum corect s-a retinut si la fond, curtea a considerat ca potrivit dispozitiilor art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariatii raspund patrimonial, in temeiul normelor si principiilor raspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu munca lor. Este real ca prin adoptarea Legii nr. 53/2003, in vigoare de l 1 martie 2003, a fost inlaturata vechea raspundere materiala a salariatului si implicit posibilitatea angajatorului de a emite decizii de imputare cu caracter executoriu in vederea recuperarii prejudiciului, insa nimic nu-l impiedica pe salariat sa-si asume unilateral un angajament scris de plata, angajament ce nu constituie titlu executoriu insa poate fi utilizat ca proba in cadrul procesului declansat de angajator. (Decizia nr. 100/21.02.2006, Curtea de Apel Iaşi – Secţia Conflicte de muncă)   

Intimatul a refuzat să suporte contravaloarea celor 60 kg motorină, în sumă de 1.749.580 lei (ROL), nefiind de acord cu angajamentul de plată nr.71/297/2005. Ulterior, în cursul judecăţii în faţa primei instanţe, intimatul a semnat angajamentul de plată nr.71/195/2006, prin care consimte să i se reţină din veniturile salariale sumele necesare pentru achitarea daunei pe care a cauzat-o patrimoniului unităţii, în valoare de 175 RON. Rezultă, aşadar, că intimatul a consimţit să recupereze daunele cauzate patrimoniului recurentei, înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Semnarea angajamentului de plată echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor recurentei, aşa încât, avându-se în vedere dispoziţiile art.270 alin.1 Codul muncii, precum şi dispoziţiile art.312 alin.2 Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi a fost modificată în tot sentinţa, în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamantă, pârâtul fiind obligat să plătească acesteia suma de 174,95 lei (RON), despăgubiri materiale. (Decizia nr. 806/05.12.2006, Curtea de Apel Iaşi – Secţia Conflicte de muncă)   

Ipoteza tranzacţiei, sugerată de instanţă prin indicarea angajamentului unilateral de plată, nu se susţine juridic decât dacă urmează a fi îndeplinită cerinţa legală a constatării prejudiciului printr-o hotărâre judecătorească – articolul 164 (2) din Codul muncii – care implică necesitatea declanşării unei acţiuni civile. Chiar şi aşa, a califica angajamentul de plată drept o tranzacţie pune alte probleme:

- dacă angajamentul de plată este un act unilateral, care este forţa sa juridică şi în ce măsură el poate fi şi act juridic unilateral şi contract de tranzacţie, în acelaşi timp; angajamentul de plată este un formular contabil (cod 14-8-2/a) cu model aprobat prin norme ale ministrului de finanţe – modelul are forma unei declaraţii făcute de salariat în faţa reprezentanţilor angajatorului;

- dacă angajamentul de plată are caracterul unei tranzacţii, trebuie verificată respectarea condiţiilor legale pentru tranzacţii, aşa cum sunt ele precizate în Codul civil; articolul 1706 din acest cod prevede că "(1) Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea. (2) Acei însă ce nu pot dispune de obiectul cuprins în tranzacţie, nu pot transige decât în formele stabilite de legi speciale."; or, articolul 38 din Codul muncii stabileşte că: "Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate." – necesitatea constatării prejudiciului printr-o hotărâre judecătorească este un drept acordat salariaţilor, drept la care nu pot renunţa; totodată, interpretarea teleologică (după finalitatea propusă) a textului articolului 164 din Codul muncii arată intenţia legislativului de a exclude acordul părţilor în cazul reţinerilor salariale, ca o măsură de protecţie a acestora în faţa unor eventuale abuzuri din partea angajatorului – de altfel, dacă legislativul ar fi intenţionat ca rezolvarea chestiunilor legate de reţinerile salariale să se poată face şi prin acordul părţilor, şi prin constatarea instanţei (dacă părţile nu ar ajunge la acord), articolul 164 (2) nu ar avea sens practic, întrucât oricum modalităţile obişnuite, de drept comun, erau chiar acestea: acordul părţilor sau hotărârea instanţei (în cazul în care părţile nu ajung la acord).   

Astfel, potrivit textelor legale în vigoare menţionate mai sus, nu se poate concluziona decât că acordul părţilor privind reţinerile salariale nu are decât un caracter incidental, fiind în continuare obligatorie constatarea prejudiciului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin derogare de la regulile de drept comun. 

Aflu că stimabilii noştri aleşi nici măcar nu se mai deranjează să treacă pe la serviciu – loc unde ar trebui… să ne reprezinte (?!), pentru că de-asta i-am trimis (nu?!).

În schimb, văd cum veniturile şi privilegiile lor (adoptate, fireşte, tot de ei) cresc mereu spre noi şi noi vârfuri ale tupeului. La un salariu lunar de peste 50 de milioane, cu perspectiva unei pensii modeste de aproape 30 de milioane, şi lipsind de la serviciu, cred şi eu că politica e o meserie bună. [îmi amintesc de o drăgălaşă "piaristă", prietenă a unui amic, care-mi spunea senin că fratele ei "lucrează în politică"; la fel, îmi amintesc şi de conversaţia gălăgioasă, la care am asistat forţat în tren, dintre doi tineri şlefuitori de clanţe pe la organizaţia de tineret a unui partid şi pe la casa poporului]

Ce ar fi dacă parlamentarii ("a.k.a." reprezentanţii noştri) ar fi remuneraţi direct de electorii din circumscripţie, după libera lor apreciere a prestaţiei aleşilor, în concordanţă cu interesul comunităţii din care fac parte? Şi pentru că sunt mărinimos şi mă gândesc că bieţii aleşi ar face foamea prin Bucureşti dacă regula de mai sus s-ar aplica fără măsuri de siguranţă, statul ar putea să le asigure un venit garantat egal cu salariul minim pe economie (pentru că, după cum se ştie, funcţia de parlamentar nu implică nici un fel de studiu, nici măcar şcoală primară – deci coeficientul de ierarhizare pentru un parlamentar ar fi 1, corespunzător pentru muncitorii necalificaţi).

Ştiu… visez frumos…

• Legea 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate (v. informaţiile secrete de serviciu),
• Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
• Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
• Legea 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date,
• Legea 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice etc.
• un mijloc subsidiar rămâne însuşi Codul civil, prin instituţia răspunderii civile.

    Într-o documentaţie pe care o fac pentru un proiect am avut posibilitatea de a afla cât de eronate erau "impresiile" pe care le aveam despre "democraţiile occidentale" şi, în special, despre "sistemul capitalist american". Nici vorbă de lipsa măsurilor de protecţie socială în aceste ţări de un liberalism ce dă impresia că ar fi excesiv.

    Negocierile colective (la noi, puse în contextul dialogului social şi al încheierii contractelor colective de muncă) sunt practici vechi pentru America şi pentru alte ţări occidentale (collective bargaining a apărut în Marea Britanie la sfârşitul secolului al XIX-lea). 
    Ideea de salariu minim acceptat şi cea de salariu necesar unui trai decent nu sunt noutăţi – S.U.A. au o reglementare naţională a salariului minim încă din 1938 (apropo, acum este de 5,15 $/oră, adică 41,2 $/zi, 206 $/săptămână). 
    Ideea de program limitat la opt ore pe zi a apărut în Anglia anului 1817 (sloganul Eight-hour day movement era: opt ore muncă, opt ore recreare, opt ore odihnă), iar în S.U.A. un astfel de program a putut fi impus încă de prin 1842; în 1908, unul dintre marii jurişti ai Americii, Louis Brandeis, a efectuat o cercetare empirică (Brandeis Brief) legată de efectele programului prelungit asupra femeilor, ale cărei rezultate au fost utilizate într-un proces judiciar. 
    Clasificarea ocupaţiilor există în America în forma unui Dictionary of Ocupational Titles încă de prin 1939 (e adevărat, acum cu o folosire ce tinde spre desuetudine).

3. Că, totuşi, nu putem rămâne în fatalism aşteptând să treacă şi peste noi încă vreo 50-100 de ani pentru "a-i ajunge din urmă" pe ceilalţi. Nu ne aflăm într-o cursă loială faţă de celelalte ţări – avem posibilitatea de a folosi o scurtătură: învăţând din experienţele altora şi alegând rezonabil cele mai bune soluţii pentru noi, evitând astfel să trecem prin toate etapele şi prin toate erorile cunoscute de cei de la care avem de învăţat.

Ultima ofuscare vine de la propunerea preşedintelui ca predarea limbii române pentru comunităţile de maghiari din România să se facă după o metodă distinctă de cea utilizată pentru etnicii români. Nicidecum să aud discursuri de tipul „nu sunt de acord pentru că…”. Aud, în schimb, formulări precum „Băsescu nu trebuia să spună…”, „Băsescu era sub influenţa rachiului secuiesc sau a unguroaicelor” etc. Nu vreau să continuu aici cu propriile mele atacuri la persoana celor a căror prestaţie penibilă îmi adapă gândurile de a pleca din ţara asta cu prima ocazie (da, aici este inclus şi preşedintele Băsescu). Ce-mi propun este să încerc ceea ce alţii evită să facă: discutarea subiectului.

Să încep prin a evoca, de dragul exerciţiului de gândire, un caz care priveşte relaţia dintre românii ardeleni şi maghiari. Povestea se întâmpla pe la 1880-1914 în Transilvania (şi atunci majoritar românească) aflată în componenţa ţinuturilor Coroanei Sf. Ştefan. Termenul care denumeşte respectivele relaţii româno-maghiare (şi pe altele, însă nu fac obiectul discuţiei de faţă) este maghiarizare. Să vedem cum se manifesta maghiarizarea.

În temeiul ideii constituţionale de naţiune politică (în contrast cu cea etnică) toţi cetăţenii regatului maghiar trebuiau asimilaţi etniei dominante, care oricum era într-o continuă suferinţă demografică (fiind, practic, minoritate în propriul stat – calificat drept stat naţional, ironic dacă ne gândim la ce propun udemeriştii de azi). Maghiarizarea se făcea prin toate mijloacele de influenţă ale statului: regimul educaţiei în limbile minorităţilor, schimbarea forţată a numelor de persoane şi localităţi, sistemul electoral şi administrativ prohibitiv, presa, regimul discriminatoriu al proprietăţii, opresiunea făţişă (vezi cazul memorandiştilor sau masacrul de la Cernova din 1907). Existau ghiduri scrise ale maghiarizării numelor, în şcoli se preda limba maghiară intensiv (unul dintre obiectivele explicit formulate ale legii Apponyi asupra educaţiei era ca toţi copiii fără deosebire de origine etnică să cunoască limba oficială, astfel încât să fie capabili să se exprime verbal şi scris până în jurul vârstei de 11 ani!). Era aşteptat ca minoritarii români din statul maghiar să fie „buni maghiari” şi să cunoască limba oficială. Legal, constituţional, totul era perfect. Ungaria mare se autointitula „stat naţional şi unitar”, iar legile sale erau făcute pentru întărirea acestei idei.

Ce nu le convenea românilor? Probabil, faptul că se aştepta de la ei să cunoască limba maghiară – o limbă atât de diferită de spiritul propriei limbi. Probabil, „egalitatea în faţa legii” care îi asimila maghiarilor nativi, dezavantajându-i în tot ceea ce însemna participare la viaţa publică. Procesul memorandiştilor venea, la o sută de ani după un alt act de spirit civic al românilor – Supplex Libellus Valachorum –, ca o confirmare a înăspririi regimului minorităţilor majoritare din Ungaria.

De ce ne revoltăm atunci când aflăm despre nedreptăţile făcute înaintaşilor noştri? Probabil, pentru că observăm absurdul contrastului dintre ceea ce aşteaptă regimul politic de la cetăţeni şi realitatea umană.

Ironia cea mai mare a cazului, dincolo de inflamările penibile ale demagogilor, e că scopul pentru care d-l Băsescu propunea predarea limbii române ca şi cum ea ar fi o limbă străină pentru minoritari e tocmai acela de a-i face şi pe aceştia să cunoască la un nivel satisfăcător limba română. Cunoscând limba română, pot intra în viaţa societăţii româneşti, pot concura cu semenii lor etnici români, pot înţelege mai bine că ideile separatiste sau revizioniste sunt absurde, nedrepte şi în nici un caz rezolvări pentru frustrările lor, pot stinge tensiunile mocnite care din când în când mai pâlpâie printre cetăţenii ţării.

Motto: Summum ius, summa iniuria (Cicero)

Încă de când eram student am fost intrigat de volumul uriaş de acte normative româneşti şi de calitatea slabă a textelor legale. Parţial, am atins această temă într-o scriere din 2002, dedicată constituţiei române. Acum, având la dispoziţie resurse documentare mai bune şi motivaţia necesară (izvorâtă din nemulţumirea cronică asupra felului cum este guvernată această ţară şi din dorinţa de a-mi asuma responsabilităţile civice pe care eu însumi le pretind semenilor mei) am socotit că e utilă o analiză sumară a situaţiei precare a legislaţiei române.
Cercetarea mea urmăreşte să arate că una dintre cauzele stării jalnice a ţării este inflaţia legislativă (dincolo de cauzele subiective, cum ar fi caracterul şi calitatea umană a majorităţii covârşitoare a celor trimişi să aibă grijă de treburile publice). Printre subiectele discutate aici se află:

• publicitatea şi accesibilitatea legislaţiei (deşi nu strict legate de tema inflaţiei legislative, sunt factori care afectează aplicarea legii);
• numărul mare al actelor normative;
• instabilitatea şi incoerenţa normativă;
• hipernormarea;
• legiferarea prin ordonanţe de urgenţă ale guvernului;
• situaţia principalelor coduri.

Înainte de a trece la examinarea subiectelor propuse consider necesară o definire (fie ea şi aproximativă) a inflaţiei legislative, precum şi precizarea etalonului faţă de care raportez concluziile mele. Prin analogie cu termenul utilizat în ştiinţele economice, inflaţia legislativă desemnează un dezechilibru între cantitate şi calitate (valoare): creşterea necontrolată a numărului de acte normative simultan cu scăderea calităţii lor (evaluabilă prin aplicabilitatea, prin gradul de acceptare socială şi, în ultimă instanţă, prin utilitatea lor). În privinţa sistemului de referinţă, pe de-o parte, este vorba de aşteptările (subiective) pe care le am, iar pe de alta, ţin cont de ceea ce prevede Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Aşteptările mele legate de legislaţia românească sunt influenţate de ceea ce am citit (şi încă îmi amintesc) despre formalismul, simplitatea, claritatea şi sacralitatea legilor Romei antice, despre Abstraktionsprinzip din dreptul german (deşi, cred că abuzează de frumuseţea ideii în dauna utilităţii practice), despre durabilitatea şi influenţa excepţională a unor legi sau coduri precum Corpus Iuris Civilis al lui Iustinian (529/534), Constituţia S.U.A. (1787) – o constituţie cu 7 articole şi cu 27 de amendamente –, Codul Napoleon (1804) sau despre pragmatismul codificării în cadrul unor sisteme legislative precum cel francez (cu ale sale 59 de coduri) sau cel american (cu cele 50 de titluri ale Codului S.U.A.).
Cum cred că ar trebui să fie legea pentru a fi aplicată corect şi respectată?
Legea (în sensul ei larg, ca normă juridică general valabilă) trebuie să fie simplă, clară şi concisă (îşi aminteşte cineva de multum in parvo?), să fie utilă şi să corespundă realităţii într-o viziune pe termen lung, să rămână pe cât posibil imuabilă (realitatea despre care vorbeam nu se confundă cu schimbarea periodică a forţei politice guvernante), să urmărească interesul general al cetăţenilor români şi al statului român (interes care, cred, este unic şi constant, indiferent de partidul care vorbeşte despre el), să aibă o calitate bună a textului normativ (evitând pe cât posibil interpretările, rectificările, completările), să fie previzibilă într-o măsură rezonabilă, să fie accesibilă în mod public şi gratuit, în toată întinderea ei şi să fie inclusă în educaţie, începând de la cele mai generice niveluri de învăţământ (legislaţia se aplică tuturor în egală măsură, nu numai celor care o studiază în facultăţile de drept).

Atunci când vine vorba de elaborarea legii, mă aştept ca, în considerarea importanţei sale sociale, a seriozităţii efectelor produse şi a responsabilităţii enorme încredinţate celor ce ocupă înaltele demnităţi de parlamentari, fiecare cuvânt din fiecare text legal să fie ales cu maximă grijă şi răspundere, fiecare nouă propunere şi lege rezultantă să fie proiectată cu o precizie şi cu o previziune inginerească, astfel încât să nu existe scenarii sau ipoteze posibile care să scape atenţiei normatorilor. Nu mă interesează compromisul de „idei” şi interese politice, ci găsirea prin dezbatere publică şi civilizată a unei soluţii raţionale general acceptabile.

În ceea ce priveşte modul în care Legea 24/2000 conturează imaginea legislaţiei sunt de remarcat o seamă de principii (mai mult dorinţe neîmplinite decât reguli fundamentale) precum evitarea paralelismelor normative, asanarea legislaţiei, codificarea (prin crearea de coduri şi codexuri pe materii), integrarea normelor în ansamblul legislaţiei.

De altfel, însăşi legea care reglementează cum trebuie să fie elaborate celelalte legi, din punct de vedere al tehnicii legislative, este una fără „colţi” – nu prevede sancţiuni în mod expres. Or, o componentă esenţială a unei norme, potrivit teoriei, este sancţiunea – alături de ipoteză şi de dispoziţie.

Publicitatea şi accesibilitatea legislaţiei. O regulă veche în drept, care încă mă contrariază, este nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii). Cu alte cuvinte, legea este publică (în sensul „cunoscută de toţi cetăţenii”) din momentul intrării oficiale în vigoare (conform articolului 78 din Constituţie, la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial sau la data ulterioară prevăzută explicit de textul legal), respectarea ei fiind cerută oricui din acel moment, nimeni neputând scăpa de răspundere pretinzând că nu a cunoscut legea. Nu cred că este necesar să mai discut, din punct de vedere strict uman, de ce o persoană obişnuită, fără pregătire juridică, nu poate cunoaşte şi respecta câteva mii de acte normative care o pot privi în cel mai arbitrar mod.

Legea mai trebuie să fie şi accesibilă, potrivit articolului 31 al Constituţiei, privitor la dreptul la informaţie al cetăţenilor („(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”). Însăşi legea, prin excelenţă, este o informaţie de interes public, emanând de la o instituţie publică şi având efect general asupra societăţii.

Cum se realizează publicitatea legii şi accesul la lege în România? Legal, prin intermediul „Monitorului Oficial”, care se află, conform Legii 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, în grija Regiei Autonome „Monitorul Oficial”. Potrivit acestei legi, cheltuielile pentru publicarea legilor şi a altor acte normative (părţile I şi II ale publicaţiei) sunt suportate din bugetul propriu al regiei, celelalte cheltuieli fiind în sarcina celor care solicită publicarea diferitelor acte, anunţuri etc. Este evident că tipărirea unei publicaţii în tiraje mari costă. Aici am putea avea de a face cu un impas, o contradicţie care opune necesităţile pragmatice de resurse materiale necesităţilor democratice de neîngrădire a accesului la informaţia legislativă. Dar, din fericire, din 1998 până azi, un alt mediu de diseminare a informaţiei a devenit într-o largă măsură accesibil: Internetul. Avantajele sale în acest caz sunt accesibilitate şi costuri reduse (în comparaţie cu tipărirea clasică). [Ca un mic excurs, găsesc ironică şi ilegală observaţia care apare pe site-ul Monitorului Oficial: „Extragerea şi reutilizarea neautorizată a textelor din bazele de date constituie infracţiune conform Legii 8/1996, cu modificările ulterioare”. Articolul 9 din pomenita lege prevede că textele oficiale nu pot beneficia de protecţie juridică; e adevărat că articolul 8 spune că: „Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, si anume: (…) b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.”; e adevărat şi că potrivit articolului 122¹ „(2) În sensul prezentei legi, prin bază de date se înţelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică şi în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate. (…) (4) În sensul prezentei legi, fabricantul unei baze de date este persoana fizică sau juridică ce a făcut o investiţie substanţială cantitativă şi calitativă în vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului unei baze de date”. Problemele sunt două. Cum sunt îndeplinite cerinţele legale ca baza de date să constituie, prin alegerea sau dispunerea materialului, o creaţie intelectuală, atât timp cât 1) această ordonare se face în baza legii şi nu a unei iniţiative private şi 2) sistematizarea în Monitorul Oficial nu conţine nici un efort de creaţie intelectuală, ea urmărind cronologic şi după tipul lor diferitele acte normative (iarăşi, în temeiul dispoziţiei legii)? Cum poate fi probat faptul că o persoană a extras, în afara oricărui dubiu, texte oficiale din baza de date?... Oricum, se pot găsi numeroase alte argumente, bazate pe articolele 122¹ -122⁴ din legea dreptului de autor…]

Sursele online (sau în format electronic) de informaţii legislative sunt de două tipuri: gratuite, dar incomplete (Baza de date legislativă, Portalul legislativ al Ministerului Justiţiei) şi contra cost, dar (aproape) complete (sunt numeroase soluţii de acest tip pe piaţă). Evident, cele care prezintă interes, din perspectiva accesului neîngrădit la legislaţie sunt cele gratuite şi organizate de stat (şi deci oficiale). Baza de date legislativă este foarte aproape de realizarea scopului propus, însă continuă să aibă destul de multe lipsuri: nu toate actele au conţinutul accesibil (de regulă, hotărârile de guvern şi ordinele de miniştri sunt prezente doar prin datele descriptive, nu şi prin textul lor), nu toate actele sunt redactate în format unitar (incluzând, conform Legii 183/2006, diacritice), nu se fac republicările dispuse de diversele legi, nu se face actualizarea zilnică a bazei de date.

Păstrându-ne pe „terenul” online, nu pot să nu remarc faptul că din ce în ce mai multe instituţii publice au site web. Comunicarea acestora prin Internet nu este, însă, una standard, aşa cum e de aşteptat din partea unor servicii publice efectuate în mod profesionist şi riguros. De regulă, aceste site-uri au şi secţiuni dedicate enumerării legislaţiei relevante pentru activitatea instituţiilor respective. Problemele apar atunci când întâlnim un haos mai mic, în centrul haosului înconjurător. Legile nu sunt, de regulă, afişate în mod complet, exhaustiv, cu toate anexele, modificările, normele metodologice de aplicare etc. aşa încât aceste informaţii au o utilitate drastic afectată, neputând fi privite cu încrederea că ar fi actualizate continuu şi că ar fi complete.

În aceste condiţii de acces precar şi îngrădit la legislaţie (alături de celelalte, legate de calitatea slabă, de volumul uriaş şi de instabilitatea şi incoerenţa normelor) cum se poate pretinde cetăţeanului obişnuit să respecte legile ţării? Care sunt mijloacele sale de a se apăra în faţa haosului şi a hazardului legislativ?

Numărul mare al actelor normative. În sprijinul analizei mele aduc o statistică a principalelor acte normative (legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern):

(Notă: acest tabel conţine informaţiile – valabile la 30 iulie 2007 – pe care le-am obţinut astfel:

• sursa este „Baza de date legislativă” de pe site-ul Camerei Deputaţilor;
• am aflat ultimul număr de act normativ din fiecare an utilizând drept criterii în căutare tipul actului şi anul)

Un simplu calcul arată că, dacă am considera că Parlamentul ar funcţiona zi de zi, 365 de zile pe an, între 2001 şi 2006 a emis în medie mai mult de o lege pe zi – asta în condiţiile în care legile sunt (teoretic!) dezbătute articol cu articol (unele având sute de articole), idee cu idee, în comisiile fiecărei camere şi în plen. Se pare că am avut un Parlament productiv, în ultimii ani duduind aproape ca economia naţională. Probabil de aceea vedem uneori parlamentari atât de extenuaţi încât dorm în sala de şedinţe. De altfel, am văzut chiar preşedinţii camerelor lăudându-se în diferite ocazii cu numărul legilor emise pe durata legislaturilor în care funcţionează. De parcă activitatea parlamentară şi performanţa legislativului s-ar măsura cantitativ…

Ordonanţele de Guvern (acele acte normative cu putere de lege, emise în baza abilitării date de Parlament prin delegarea legislativă) au avut o evoluţie relativ stabilă (numai între 1998 şi 2000 depăşind 100 pe an). Fiind date în baza unei abilitări speciale, când legislativul intră în vacanţă, ele rămân relativ nepopulare pentru executiv.

Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului au cunoscut, fără îndoială, o „evoluţie” însemnată, în special începând cu 1996 (anul începutului „schimbării”, prin guvernarea C.D.R.). Voi trata acest subiect separat întrucât prin efectele legiferării provizorii nu sunt deloc neglijabile.

Hotărârile de Guvern, date pentru aplicarea legilor rămân de departe cele mai bine reprezentate în statistică, în doar 7 ani din 17 fiind în număr mai mic de 1000.

Mai rămân nenumărate alte acte ale administraţiei centrale şi locale, între care, cu siguranţă ordinele miniştrilor (de la ministere cu denumiri mereu în schimbare) ocupă un loc însemnat.

„Nota de plată” a celor 17 ani de la Revoluţie nu este deloc încântătoare: 5589 de legi, 1171 de ordonanţe, 1806 de ordonanţe de urgenţă, 23602 de hotărâri de Guvern. E adevărat, multe dintre aceste acte au fost abrogate (unele probabil prin formulări imprecise de tip „toate dispoziţiile contrare se abrogă”), iar multe conţin doar puţine articole prin care modifică alte acte. Şi, pentru ca situaţia să fie şi mai arbitrară, acte normative de dinainte de 1989, unele în forma legilor, altele în cea a decretelor şi decretelor-lege încă subzistă, fără nici o modificare pentru a fi aduse la zi (nici măcar terminologică, schimbând expresii de genul „orânduire socialistă”, „Republica Socialistă România” etc.). Numărul acestor acte este complet arbitrar şi ar fi o muncă titanică descâlcirea celor aproape 150 de ani de legiferare de-a lungul regimurilor Cuza, Carol I, post-Unire (1923-1938), Carol II, Antonescu şi legionari, Antonescu şi armata, Groza, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu. Aceste schimbări fundamentale petrecute în structura statului român fac să nu avem un făgaş la care să ne întoarcem, fiind mereu nevoiţi să ne reinventăm, într-un mod haotic, niciodată complet original şi ţinând cont de realităţi locale, mereu împrumutând forme fără fond de la naţiunile „la modă”, mereu încercând o cămaşă care nu ni se potriveşte.

Pentru a oferi o imagine destul de vie a obiceiului legiferării în România enumăr câteva „vârfuri de activitate” din acest an: pe 9 ianuarie, Parlamentul adopta 18 legi, pe 13 martie – 12 legi –, pe 2 iulie – 20 de legi –, pentru a încheia ciclic cu 12 legi pe 19 iulie; Guvernul adopta 6, respectiv, 19 ordonanţe de Guvern (pe 24, respectiv 31 ianuarie).

Excesul de acte normative nu poate avea decât cauza sugerată de istoricul roman Tacitus: Corruptissima republica, plurimae leges (Cu cât statul e mai corupt, cu atât sunt mai numeroase legile sale) – evident, corupţie în sensul mai larg de decădere, stricăciune, pervertire.

O idee despre calitatea legilor în România o dă şi statistica deciziilor Curţii Constituţionale prin care dispoziţii legale sunt declarate neconstituţionale:

„Decizii de admitere (neconstituţionalitate integrală sau parţială, respectiv cu rezervă de interpretare) = 247, din care:
- controlul a priori: 44 – reprezentând 37,6 % din totalul de 117 decizii pronunţate;
- controlul din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei: 2 – reprezentând 40% din totalul de 5 decizii pronunţate;
- controlul regulamentelor Parlamentului: 12 – reprezentând 48 % din totalul de 25 decizii pronunţate;
- controlul a posteriori: 188 – reprezentând 3,21 % din totalul de 5854 decizii pronunţate;
- soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice: 1 reprezentând 33,33 % din totalul de 3 decizii pronunţate.” (sursa: www.ccr.ro)

Instabilitatea şi incoerenţa normativă. Privind fişa a numeroase acte normative (în mare parte legi, dar şi ordonanţe sau hotărâri de guvern), sunt rare cazurile în care să întâlnim actul în forma iniţială, fără modificări. Nu contest necesitatea ajustării legislaţiei dacă realităţile o impun, însă modificările trebuie să fie măsuri excepţionale menite să corecteze o scăpare a legislativului sau să prevadă soluţii pentru probleme nou-apărute. Tocmai de aceea susţineam ca elaborarea legilor să se facă într-un mod responsabil şi care să ia în calcul toate scenariile previzibile.

Modificările extrem de frecvente ale legilor şi ale celorlalte acte normative afectează într-o măsură uriaşă aplicarea lor corectă. Instabilitatea legislaţiei româneşti poate fi comparată, mutatis mutandis, cu psihismul unei persoane abulice – dacă o persoană patologic nehotărâtă sau lipsită de voinţă este privită ca având nevoie de tratament, oare un stat, mai precis o clasă politică, manifestând aceleaşi simptome nu trebuie să primească tratament?

Privind textele unor legi semnificative (cum ar fi Codul penal, Codul de procedură penală, Codul fiscal, legea drepturilor de autor etc.) observăm numeroasele adaosuri (în forma articolelor cu indici) sau numeroasele modificări, făcute prin cele mai neregulate şi provizorii moduri (prin ordonanţe sau prin ordonanţe de urgenţă).

Instabilitatea şi incoerenţa normativă, manifestate prin extrem de frecventele alterări ale legislaţiei, au cauze clare: lipsa unei viziuni de ansamblu şi de perspectivă a guvernanţilor, lipsa unei concepţii raţionale asupra interesului public general, lipsa de pregătire profesională a celor ce guvernează şi a aparatelor administrative din subordinea lor (în multe ocazii ocupate prin corupţie, nu pe baza unor merite şi calităţi probate real şi efectiv), insuficienţa de caracter a guvernaţilor, interesele lor meschine sau criminale, dorinţa de a crea spectacol demagogic şi de a justifica activitatea şi privilegiile excesive…

Un caz recent şi edificator în privinţa calităţii legiferării în România este cel al Legii 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial în 25 mai 2007, rectificată pe 30 mai 2007 şi modificată (consistent – peste 20 de articole!) la 1 iunie 2007 prin Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului 49/2007. Este un exemplu grăitor în care incompetenţa crasă se împleteşte cu interesul politic meschin. Se pare că acest mod complet inacceptabil şi iresponsabil de a face legile nu este excepţia, ci regula.

Un alt exemplu, de data aceasta de incoerenţă a normelor prin nerespectarea necesităţii de evitare a paralelismelor normative, este cazul reglementării formării profesionale. Iniţial, reglementată printr-o ordonanţă de guvern (O.G. 129/2000), formarea profesională este normată şi printr-un întreg titlu al Codului muncii (Legea 53/2003, articolele 188 – 213) – ca să nu mai menţionez interpretările suplimentare aduse definiţiilor formării profesionale prin contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional – 2007-2010.

Să comparăm nişte texte:

Articolul 7 – Ordonanţa de Guvern 129/2000:
„(2) Formele de realizare a formării profesionale a adulţilor sunt:
a) cursuri organizate de furnizorii de formare profesională;
b) cursuri organizate de angajatori în cadrul unităţilor proprii;
c) stagii de practică şi specializare în unităţi din ţară sau din străinătate;
d) alte forme de pregătire profesională prevăzute de lege.”

Articolul 189 – Codul muncii (Legea 53/2003):
„Formarea profesională a salariaţilor se poate realiza prin următoarele forme:
a) participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din ţară sau din străinătate;
b) stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă;
c) stagii de practică şi specializare în ţară şi în străinătate;
d) ucenicie organizată la locul de muncă;
e) formare individualizată;
f) alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.”

Observăm discrepanţe evidente între cele două texte, de natură să complice interpretarea şi aplicarea corectă a legii. Mai observăm o predilecţie, nicidecum singulară şi nicidecum benefică, pentru formulări finale absolut neclare, de tipul „alte forme prevăzute de lege”, „alte forme convenite de părţi”. În plus, ucenicia, ca formă de realizare a formării profesionale este reglementată, de asemenea ignorând cerinţele Legii 24/2000 asupra tehnicii legislative, parţial în Codul muncii, restul într-o lege specială (Legea 279/2005).

O lege care exemplifică elocvent ceea ce guvernanţii noştri înţeleg prin lege utilă este Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, adoptată printr-o modalitate foarte discutabilă, a angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Legea afectează prin ale sale 238 de articole – plus o carte specială dedicată unor modificări masive ale altor legi – 14 acte normative (prin modificare sau abrogare). Şi, de parcă o astfel de lege nu producea suficient de multe efecte pentru a face mai dificilă aplicarea corectă a legislaţiei, asupra ei au acţionat, modificând-o, alte 16 acte normative (6 ordonanţe de urgenţă – unele aprobate cu modificări prin alte legi –, o ordonanţă, 9 legi).

Un alt caz notoriu de instabilitate şi incoerenţă normativă este şi cel al Codului penal – subiect pe care îl voi discuta cu ocazia descrierii situaţiei principalelor coduri româneşti.

Hipernormarea. Prin acest termen înţeleg normarea aceleiaşi realităţi prin intermediul unui număr arbitrar de reguli de diferite niveluri, emise adesea de autorităţi distincte, dar producând efecte generale. Este situaţia tipică a duetului lege – hotărâre de guvern/ordin de ministru conţinând norme metodologice de aplicare a legii.

Ca principiu, scopul legii nu este cel de a intra în toate detaliile tehnice (de minimis non curat lex – de cele mărunte nu se ocupă legea), însă modul cum este înţeles şi aplicat acest principiu în România consolidează birocraţia, inerţia administrativă, arbitrariul funcţionăresc, cu efecte asupra aplicării legii. Mai precis, sunt nenumărate cazuri de legi a căror aplicare a fost întârziată nejustificat (deşi erau în vigoare) pentru că nu aveau norme metodologice adoptate de Guvern sau de miniştrii de resort. Mai mult, multe norme metodologice reiau textul legal, mai degrabă creând o interpretare a sa, decât redând instrucţiunile procedurale de aplicare. În opinia mea, orice hotărâre de guvern (cu atât mai mult ordinele de miniştri) care nu este întemeiată pe o normă superioară care să-i delimiteze precis întinderea este una ultra vires, peste puterile, competenţele conferite de lege şi deci nulă. Or, hotărârile de guvern care creează cazuri particulare acolo unde legile sunt neclare îşi depăşesc limitele. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că aceste hotărâri sunt modificate complet haotic, de la ministru la ministru şi de la guvern la guvern, având trimiteri către alte norme (şi ele supuse aceluiaşi hazard) şi conţinând nenumărate anexe, nu e greu de intuit de ce administraţia românească funcţionează la un nivel atât de scăzut de calitate şi utilitate publică.

Consider că singura autoritate care poate emite norme cu efect general direct asupra tuturor cetăţenilor este Parlamentul. Orice normă emisă de autorităţi executive trebuie să privească modul în care instituţiile subordonate trebuie să aplice legea; evident, există repercusiuni generale asupra cetăţenilor, însă ele sunt indirecte, ca rezultat al aplicării legii de instituţiile administrative competente, nicidecum ca „prescripţie nemijlocită” adresată de o instituţie executivă tuturor cetăţenilor. Cel puţin asta spune un principiu constituţional atât de proslăvit (şi neînţeles) precum cel al separaţiei puterilor în stat (în S.U.A. a fost dezvoltată o întreagă doctrină a non-delegării, urmărind respectarea strictă a atribuţiilor distincte acordate de constituţie diferitelor ramuri ale guvernământului).

Hipernormarea vine şi din paralelisme normative, când fragmente din acte normative reglementează aceeaşi realitate precum alte acte normative dedicate sau când legi (tematice sau atematice) operează „la pachet” modificări asupra unui număr mare de alte acte normative (cum este cazul menţionatei legi 161/2003).

Legiferarea prin ordonanţe de urgenţă ale guvernului. Pornind probabil de la imitarea modelului francez, Constituţia din 1991 (varianta iniţială) prevedea delegarea legislativă, prin intermediul ordonanţelor (în baza unor legi speciale de abilitare) şi a ordonanţelor de urgenţă (date în cazuri excepţionale):

„Articolul 114 – Delegarea legislativă
(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
(5) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).”.

Textul constituţional revizuit în 2003 aduce unele modificări de formă:

„Articolul 115 – Delegarea legislativă
(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).
(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
(7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).
(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.”.

Legiferarea prin ordonanţe de urgenţă a fost utilizată timid în primii ani de după adoptarea Constituţiei, numărul lor fiind modest (doar 7, între 1992 şi 1995), iar dispoziţiile lor referindu-se aproape exclusiv la rectificări bugetare. Brusc, în anul electoral al „schimbării” (1996), numărul ordonanţelor de urgenţă aproape s-a dublat (13), acestea extinzându-şi sfera de reglementare în domeniul măsurilor sociale şi al normării activităţilor electorale. Începând cu acest an, practica nefastă a excesului de ordonanţe de urgenţă a devenit un loc comun al tuturor guvernărilor (vârful fiind atins în anul electoral 2000 – cu 300 de astfel de acte).

Şi, pentru că nu erau suficiente problemele de ordin teoretic, legate de concordanţa cu principiul separaţiei puterilor în stat şi de calificarea neclară a situaţiilor excepţionale în care Constituţia îngăduie ordonanţe de urgenţă, şi nici problemele de ordin practic, legate de numărul (crescând) al acestor acte, cele mai semnificative probleme produse de ordonanţele de urgenţă rămân cele legate de efectele lor în timp.

Ambele texte constituţionale menţionate indică în mod clar că ordonanţele de urgenţă intră în vigoare după publicarea în Monitorul Oficial (făcută numai după depunerea lor la una dintre Camerele Parlamentului) şi că există posibilitatea ca legislativul să le admită (în practică, chiar cu modificări) sau să le respingă. Arbitrariul apare în situaţia în care o astfel de ordonanţă de urgenţă deja a produs efecte după publicarea sa, însă ulterior a fost respinsă, efectele sale încetând, dar nu retroactiv, ci din momentul respingerii. Efectuând o simplă căutare în baza de date legislativă a Camerei Deputaţilor a expresiei „respingerea ordonantei de urgenta” găsim un număr impresionant de rezultate: 242! Fără îndoială că acest număr este şi un indiciu grăitor asupra calităţii respectivelor ordonanţe de urgenţă şi asupra oportunităţii şi urgenţei lor, din perspectiva legislativului.

Această veleitate legislativă a executivului a fost folosită şi în scopuri care trădau interese particulare, meschine, nicidecum situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată (ştiu, trebuia să menţionez expres şi necesitatea ca acestea să privească un interes public, general), aşa cum presa contemporană a relatat în diverse ocazii.

Din nefericire, tranşarea rezonabilă a problemei delegării legislative nu a fost rezolvată prin revizuirea constituţională din 2003 şi, fiind deja o cutumă şi un puternic instrument politic, nu sunt şanse a fi discutată în scopul înlăturării tuturor deficienţelor produse, cu ocazia unor viitoare dezbateri constituţionale.

Situaţia principalelor coduri. După Revoluţia Română din 1989, sistemul juridic autohton este într-un stagnat sau sporadic proces de codificare. Legile având, de departe, cele mai semnificative efecte şi cele mai frecvente invocări rămân codurile. Voi face o scurtă descriere a situaţiei celor mai relevante coduri, arătând modul cum se înscrie aceasta în tendinţa pronunţată de inflaţie legislativă: codul civil, codul de procedură civilă, codul comercial, codul penal, codul de procedură penală, codul muncii, codul fiscal.

Codul civil. În mare parte, traducere a Codului Napoleon (1804) cu influenţe italiene şi belgiene, Codul civil românesc a fost promulgat de domnitorul Alexandru-Ioan Cuza la 4 decembrie 1864 şi a intrat în vigoare le 1 decembrie 1865. Este, probabil, cea mai longevivă lege românească. Prevederile sale au o importanţă fundamentală (secundară numai faţă de Constituţie) întrucât detaliază principalele drepturi civile de care se bucură cetăţenii români.

De-a lungul timpului Codul civil a făcut obiectul a numeroase alterări a căror statistică nu e cazul să o fac aici, cele mai evidente azi fiind sutele de articole abrogate, care odinioară reglementau teme privind persoanele (cetăţenia, actele de stare civilă, domiciliul, persoanele dispărute, căsătoria, adopţia, tutela etc.).

Limbajul arhaic şi desuet, în multe cazuri greu de desluşit azi de o persoană obişnuită, a îngreunat crescând înţelegerea textelor legii civile de bază. În fapt, chiar în instituţiile de învăţământ juridic superior s-a ajuns la o practică a „tălmăcirii” acestor texte de eminenţi (şi, în destul de multe cazuri, nu atât de eminenţi) jurişti.

Pe lângă dificultăţile puse de înţelegerea textului legal, create fără îndoială de neprimenirea şi neîngrijirea cronică a codului, frecventele schimbări de regim (cea mai semnificativă fiind cea începând din 1945/1947) au dus la o practică nefastă, cultivată şi în cazul altor coduri (cel mai bun exemplu fiind cel al Codului comercial), a dizolvării, a „deşirării” normei de bază în alte acte normative. Avem cel puţin două cazuri elocvente.
În primul rând a avut loc „transferul” întregii materii a persoanelor din Codul civil (unde în mod corect şi-ar avea locul) în acte distincte (atât de distincte încât mi-a fost dat să aud inepţii precum diferenţa între dreptul civil şi „dreptul familiei”): Codul familiei (Legea 4/1953, pusă în aplicare conform Decretului 32/1954) – lege, ironic, „deşirată” ulterior într-o serie de acte normative reglementând adopţia, începând fatidic prin Ordonanţa de Urgenţă 25/1997 (nu văd exact unde era urgenţa adoptării de Guvern a unui act privind raporturi civile comune, cu efecte sociale extensive) –, Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea 21/1991 a cetăţeniei române etc.

În al doilea rând, dispoziţiile legii civile fundamentale privitoare la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiunile având un obiect patrimonial au fost abrogate în mod implicit prin Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (modificat prin Decretul 218/1960). Această stare de neglijare din partea atât de productivilor normatori ai ţării (manifestată prin omisiunea de a reintegra Codului civil o materie care îi aparţine) va împlini, în mai puţin de un an, 50 de ani!

E adevărat că ideea actualizării Codului civil şi a adaptării sale la vremuri a apărut de timpuriu (cel puţin de la începutul secolului XX) şi a evoluat, chiar şi în perioada comunistă. Mai aproape de zilele noastre (2004) a fost trimis Senatului (şi aprobat cu unanimitate de voturi) un proiect al codului civil, care moderniza textul şi îi restituia materia persoanelor. Ca şi acum aproape 150 de ani, proiectul se pliază numai forţat mentalităţilor autohtone şi, în consacrata tradiţie, conţine imitaţii masive din legislaţii străine (e mult mai simplu să copiezi realizările altora decât să studiezi realităţile locale şi să creezi un drept specific lor).

Codul de procedură civilă. Adoptat printr-un decret fără număr din 9 septembrie 1865 şi intrat în vigoare la aceeaşi dată ca şi Codul civil (1 decembrie 1865), Codul de procedură civilă este o sinteză a procedurii civile din cantonul Geneva şi din Franţa. A suferit, de asemenea, numeroase modificări (ultima datând din 13 decembrie 2006), nici un minister de justiţie contemporan neonorându-ne cu o republicare îngrijită a textului legal (singura republicare a fost efectuată în 1948, cu ocazia naşterii republicii populare şi a instituirii oficiale a regimului comunist).

Codul cuprinde mai puţine abrogări (nu fără importanţă – ex. articolele reglementând procedurile relative la deschiderea unei succesiuni, în prezent transferate în Legea 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale), însă nu este deloc ferit de alterări (de tipul articolelor inserate – cele purtând indici), o parte însemnată a lor fiind opera guvernărilor noului regim postrevoluţionar. Terminologia cuprinde încă şi forme arhaice, însă, spre deosebire de Codul civil, a cunoscut ameliorări recente.

Codul comercial. Nu voi deschide aici o discuţie asupra raporturilor dintre dreptul civil şi cel comercial (în opinia mea, normele privind comercianţii sunt în apanajul dreptului civil, evitându-se astfel paralelisme şi subtilităţi inutile, de tipul calificării faptelor de comerţ sau a naturii unor acte precum vânzarea-cumpărarea civilă sau comercială). Codul comercial român a avut o evoluţie bizară: adoptat în 1887, după un model italian, în perioada comunistă, deşi neabrogat expres (ba chiar au existat modificări ale sale datând în această perioadă, însă probabil a fost aplicată teoria constantelor dreptului) nu a fost aplicat efectiv întrucât norma relaţii diferite faţă de cele propuse de regimul comunist. În anii de după 1989 codul a fost revigorat, însă, după aceeaşi practică a dizolvării normelor în acte separate teme importante au fost abrogate: dispoziţiile referitoare la societăţile comerciale figurează în Legea 31/1990 privind societăţile comerciale (hipermodificată, la rândul ei), dispoziţiile referitoare la faliment au fost transferate în (recenta) Lege 85/2006 privind procedura insolvenţei (ce a luat locul Legii 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului), dispoziţiile privind contractul de asigurare au fost transferate în Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România etc.

Terminologia codului este, de asemenea, una încărcată cu forme arhaice şi cu noţiuni care nu mai corespund realităţilor de azi (ex. bâlciuri/iarmaroace, întreprinderi de furnituri, operaţiuni de sămsărie etc.).

În acest context ar părea o utopie ca, prin intermediul Codului comercial (unul modern şi consistent) să fie acoperite probleme de actualitate precum interpretarea unor contracte (v. Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori), concurenţa comercială (loială sau neloială – v. Legea 21/1996 a concurenţei, Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale), comerţul electronic (v. Legea 365/2002 privind comerţul electronic), contractele la distanţă (v. Ordonanţa de Guvern 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă), protecţia consumatorilor (v. Ordonanţa de Guvern 21/1992 privind protecţia consumatorilor) etc.

Codul penal. Adoptat în 1968 şi intrat în vigoare din 1969, Codul penal are o structură şi o concepţie modernă. Ca şi în cazul celorlalte coduri, a suferit extrem de multe modificări şi abrogări, în covârşitoare proporţie după 1990. Codul a primit în câteva rânduri şi „atenţia” Curţii Constituţionale, care a declarat neconstituţionalitatea unor articole. De asemenea, modificările sale frecvente au generat suficiente probleme practicienilor din activităţi judiciare (instanţe, procuratură, poliţie judiciară), uneori cu consecinţe serioase asupra respectării drepturilor omului.

Probabil că tocmai aceste deficienţe s-a dorit a fi corectate printr-un nou cod penal (Legea 301/2004). Acest cod cuprinde, fără îndoială, reaşezări de fond şi inovaţii (ex. distincţia legală între delicte şi crime, ca forme ale infracţiunii, răspunderea penală a persoanei juridice etc.). Problema sa majoră a fost adoptarea într-un an electoral şi neînsoţirea lui de un cod de procedură penală corespunzător. Rezultatul: prin Ordonanţa de Urgenţă 58 din 23 iunie 2005, termenul iniţial de intrare în vigoare a codului (un an de la publicare – 29 iunie 2005) a fost prorogat la 1 septembrie 2006, iar prin Ordonanţa de Urgenţă 50/2006 intrarea în vigoare a codului a fost amânată până la 1 septembrie 2008 (dată până la care noul cod va fi probabil o altă lege răsmodificată, în situaţia în care vâltoarea politică ia la cunoştinţă de potenţialul mediatic pe care dezbaterea unui nou cod penal îl are). Se întâmplă atunci când interesul public este unul privatizat de politicieni.

Codul de procedură penală. Adoptat în aceleaşi coordonate temporale ca şi Codul penal, Codul de procedură penală este baza în care au loc actele de cercetare penală, urmărire penală, judecată penală şi executare a hotărârilor judecătoreşti penale (extrem de importante pentru aplicarea şi respectarea drepturilor omului). Alterările consistente (neînsoţite de republicări) pălesc în faţa numeroaselor decizii de neconstituţionalitate care au privit diverse articole ale codului.

Asemenea proiectului de cod penal (tehnic, lege; practic, text a cărui aplicare e amânată indefinit, în ciuda preconizatei date de 1 septembrie 2008) o nouă variantă a codului de procedură penală se zvoneşte a conţine modificări substanţiale (unele de import, precum posibilitatea negocierii pedepselor între procurori şi inculpaţi sau „judecătorii de libertăţi”, altele vizând simplificări binevenite în materia căilor de atac şi a accelerării proceselor penale).

Codul muncii. O îmbunătăţire substanţială şi utilă în raport cu vechea reglementare (Legea 10/1972), actualul cod al muncii (Legea 53/2003) nu a fost deloc scutit de efectele inflaţiei legislative.

Deşi este în vigoare de patru ani, codul (adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului Năstase faţă de Parlament) a fost alterat deja prin şase legi şi două ordonanţe de urgenţă. De asemenea, practica dizolvării normei de bază în acte separate este foarte viguroasă şi în acest caz. Două exemple: reglementarea contractelor colective de muncă printr-o lege separată, chiar anterioară codului (Legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă), reglementarea chestiunilor de procedură contencioasă a muncii, la fel, anterioară codului (Legea 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă).

Dreptul muncii este departe de a fi codificat, numeroasele acte normative care îl compun având existenţe proprii şi distincte, bineînţeles fiind afectate de un număr crescând de modificări al căror efect este, în ultimă instanţă, tocmai neaplicarea corespunzătoare şi în interesul cetăţenilor a unei legislaţii ce priveşte un domeniu foarte sensibil – al relaţiilor de muncă (a se vedea, de pildă, confuziile şi abuzurile produse de recunoaşterea convenţiilor civile de prestări servicii, ca acte prin care se poate folosi munca unor persoane, fără a le garanta protecţiile date de legislaţia muncii). Având şi un anumit specific, prin admiterea (şi impunerea) unor contracte colective de muncă, ierarhizate (în anumite ramuri, pot exista chiar patru contracte colective de muncă aplicabile – pe unitate, pe grup de unităţi, pe ramură, la nivel naţional), contracte negociabile anual, dreptul muncii aduce un plus de norme, care prin interferenţele cu legislaţia produc portiţe şi „scuze” nefaste (este cazul notoriu de încălcare de către angajatori a contractului colectiv de muncă la nivel naţional în privinţa salariului de bază minim – stabilit în 2007 la 440 de lei – prin invocarea unei hotărâri de guvern – 1825/2006 – care stabileşte nivelul salariului minim garantat în plată la 390 de lei).

Codul fiscal. Ultimul cod pe care îl descriu aici este Codul fiscal („stocul” de coduri ale României nu se epuizează aici, existând şi alte legi purtând această calificare – ex. codul vamal, rutier, silvic, de procedură fiscală, aerian – precum şi altele propuse – codul administrativ, codul de procedură administrativă, codul electoral). Legea 571/2003 privind Codul fiscal venea pentru clarificarea şi unificarea dispoziţiilor fiscale în interesul primar al practicienilor, cu efecte asupra unui alt domeniu foarte sensibil pentru populaţie – fiscalitatea şi finanţele publice.

Codul are o impresionantă fişă: abrogă peste 10 acte normative, modifică peste 25, este modificat (deşi are numai patru ani) de peste 20 de acte normative (7 legi, 3 ordonanţe, 9 ordonanţe de urgenţă şi două hotărâri de Guvern!). În tot acest tumult al legiferării excesive şi de proastă calitate nu-i deloc de mirare că se pot specula diverse portiţe pentru a fi afectate interesele financiare ale statului, ca instrument de administrare a societăţii.

Pe lângă toată această situaţie deplorabilă a legislaţiei, admiterea României în Uniunea Europeană are, de asemenea, consecinţe deloc neglijabile în raport cu inflaţia legislativă. Conform articolului 11 al Constituţiei, „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Prin Legea 157/2005 România ratifica tratatul de aderare la Uniunea Europeană şi devenea parte a tratatelor care fundamentează Uniunea Europeană (legislaţia primară a Uniunii), prin implicaţie acceptând şi legislaţia europeană (aquis-ul comunitar). Problema inflaţiei legislative capătă proporţii supranaţionale, dacă luăm în considerare numărul imens de acte normative ale Uniunii, unele cu caracter general şi obligatoriu (regulamente, directive, decizii), altele cu caracter de recomandare (recomandări, opinii).

Cauzele inflaţiei legislative sunt o îmbinare de tendinţe cronice ale statului (anumite cutume legislative, orientarea spre normarea amănuntelor realităţii din lipsa de încredere faţă de raţionamentele celor chemaţi altfel să discearnă în privinţa diverselor cazuri particulare, birocratizarea şi „nevoia” de cât mai multe formalităţi şi proceduri etc.) şi tendinţe ale clasei diriguitoare de a uita scopul misiunii sale sociale şi de a abuza în interes meschin (individual sau de grup) de accesul la puterea publică legitimă.

Ar fi nedrept să imputăm exclusiv politicienilor tendinţele de dizolvare şi dezagregare a normelor şi instituţiilor juridice în „fragmente” din ce în ce mai mici şi numeroase. O bună parte din inflaţia legislativă este consecinţa complicităţii practicienilor şi teoreticienilor dreptului. Responsabilitatea lor era şi aceea de a avea reacţii la schimbările galopante din legislaţie prin propunerea unor remedii eficiente şi prin descurajarea legiferării excesive. Starea de complacere în acest haos normativ şi lipsa de pregătire şi interes au împiedicat asumarea acestor responsabilităţi sociale. Din nefericire, şansele unor reparări ale sistemului legislativ rămân discrete, întrucât, asemenea întregii societăţi româneşti, aceşti jurişti gravitează permanent spre modele străine, având o fascinaţie uneori iraţională pentru sisteme precum cel francez ori american, neţinând cont de realităţile locale.

Efectele inflaţiei legislative sunt semnificative şi privesc funcţionarea de ansamblu a statului şi a societăţii româneşti:

• dificultăţi în interpretarea şi în aplicarea legii, în concordanţă cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii şi cu principiul iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea) – mai grav este că aceste dificultăţi sunt întâmpinate chiar de cei care sunt chemaţi, prin profesiile lor, să aplice legea în interesul public general;
• imposibilitatea cunoaşterii legilor şi, deci, imposibilitatea prevenirii faptelor contrare acestora de cetăţenii obişnuiţi;
• crearea unor situaţii arbitrare de neaplicare a legii, de inerţie administrativă, de abuz şi a unor „portiţe”, deliberate sau nu, pentru a scăpa chiar de sub imperiul legii însăşi, ca instituţie socială fundamentală;
• crearea unei situaţii în care statul, străduindu-se să normeze din ce în ce mai multe aspecte ale realităţii, pierde chiar sensul menirii sale – organizarea socială pe baza unor reguli cunoscute şi acceptate de corpul social, care să protejeze drepturile şi libertăţile indivizilor în faţa abuzurilor.

În final, cred că e necesar să sugerez câteva remedii pe care le propun în tema discutată:

• punerea în aplicare, în spiritul său, a Legii 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în special în ceea ce priveşte asanarea legislaţiei, sistematizarea şi concentrarea legislaţiei în coduri, încorporarea actelor normative în codexuri pe materii, unicitatea reglementării în materie, evitarea paralelismelor normative;
• efectuarea republicărilor dispuse de legi (ar fi foarte oportună indicarea unor termene fixe prin textele de lege); o alternativă ar fi şi actualizarea textelor chiar cu ocazia publicării în Monitorul Oficial;
• ţinerea evidenţei exhaustive a legislaţiei (bineînţeles, mijloacele electronice sunt cele mai potrivite instrumente) astfel încât să existe posibilitatea consultării formei actelor normative, aşa cum aceasta era în vigoare la o dată specificată;
• asigurarea, cel puţin în format electronic online, a accesului liber şi gratuit la evidenţa menţionată;
• obligarea fiecărei instituţii publice să aibă o interfaţă online (în site-ul propriu sau în secţiunea rezervată, în cadrul site-ului instituţiei superioare) care să conţină, într-un format uniform şi în mod exhaustiv, actele normative de orice nivel care privesc domeniul de activitate al respectivelor instituţii;
• conştientizarea şi limitarea numărului de modificări ale actelor normative, în considerarea interesului public ca legile să fie clare, concise, accesibile şi de calitate;
• abrogarea tuturor actelor normative anterioare adoptării Constituţiei şi reglementarea materiilor acestora prin acte noi, concentrate, sistematizate şi adaptate realităţii contemporane;
• creşterea nivelului de cunoaştere a conceptelor elementare privind legislaţia în rândul maselor, prin intermediul educaţiei juridice începând cel puţin din gimnaziu, şi implicarea cât mai multor cetăţeni în dezbaterea publică a legilor; instruirea specială, suplimentară a celor aleşi în funcţii de parlamentar, consilier judeţean sau local, în domenii precum dreptul (pozitiv şi teoretic), ştiinţele economice şi administrative etc.

"Acei tineri care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai mult în străinătate, uitând cu desăvârşire împrejurările patriei lor, nu caută altceva decât a aplica aici ideile de care s-au adăpat acolo, îndulcindu-le în forme utopice, fără a cerceta dacă se potrivesc sau nu. Această nefericită patrie care a fost întotdeauna sub jugul cel mai aspru a trecut deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală constituţie. După experienţa făcută, cred că aceasta este o nenorocire cu atât mai mare cu cât românii nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat quasi-republicană."

Spânzurătoarea se află într-un loc, la o jumătate de poştă afară din oraş, numit Târgul de afară şi aci se ţine bâlci de două ori pe săptămână: Mercuri şi Sâmbătă Condamnatul e condus pe jos, .până la acel loc, iar celor întâlniţi în cale, le strigă: iertaţi-mă; fraţilor, iar aceştia îi răspund: iertat să fii. Din crăşme, femeile îi iesă în cale cu vin, îndemnându-l să bea pentru a nu simţi tortura morţii, iar mama sau soţia condamnatului care-l însoţesc şi asistă la moartea lui, îl îndeamnă şi ele, aşa că nenorocitul nu-şi prea dă samă la ce moarte e sortit.

Cei condamnaţi pentru furt sunt purtaţi prin uliţele populate, şi cu dugheni, legaţi cîte doi de braţe, bătuţi cu biciul şi obligaţi să strige „aşa se cuvine celui ce fură" şi să strige singuri delictul comis."

1.
"Inspector resurse umane" NU inseamna "responsabilul pentru personal din firma"!

(cf. http://www.mmssf.ro/website/ro/CORn/grupa3.jsp)

2412 SPECIALISTI IN PROBLEME DE PERSONAL SI PREGATIRE PROFESIONALA A PERSONALULUI

Articolul 10
(1) Angajatorii au obligatia sa comunice agentiilor pentru ocuparea fortei de munca judetene, respectiv a municipiului Bucuresti, denumite in continuare agentii pentru ocuparea fortei de munca, in a caror raza isi au sediul, respectiv domiciliul, toate locurile de munca vacante, in termen de 5 zile lucratoare de la vacantarea acestora.
(2) Furnizorii de servicii de ocupare acreditati au obligatia de a comunica lunar agentiilor pentru ocuparea fortei de munca in a caror raza isi au sediul date privind numarul somerilor mediati si incadrati in munca.

si cu:
Articolul 114
Contraventiile prevazute la art. 113 se sanctioneaza dupa cum urmeaza:
a) cele prevazute la lit. a), b), f) si h), cu amenda de la 15.000.000 lei la 25.000.000 lei;
(...)]

Buuuuun, totul e dragut pana aici… ce sa zic… statul chiar se ingrijeste de soarta somerilor.

[textul se afla si pe forumul site-ului avocatnet.ro]

a {
color: #000080;
}
a:active {
color: #800000;
}
a:hover {
color: #FF6600;
}
body {
font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;
font-size: small;
}

Scop
0. Kritikos a fost construit ca un (alt) loc destinat dezbaterii în forma dialogului critic, argumentat şi raţional. Obiectivul final este găsirea unor răspunsuri şi soluţii pentru problemele dezbătute, nu doar simpla indicare a inconvenientelor.

Conţinut
1. Acest blog conţine o parte a lucrurilor pe care cred că le am de spus. Temele şi textele sunt foarte variate, astfel încât voi renunţa la a le ordona (exceptând tag-urile).

Atribuire şi răspundere
2. Textele publicate aici aparţin celor care le-au publicat, iar aceştia sunt singurii responsabili pentru conţinutul lor.
Indiferent de întinderea sau de valoarea lor, textele publicate pe blog-ul meu sunt protejate implicit printr-o licenţă publică Creative Commons.

Acest blog este protejat printr-o licenţă Creative Commons Atribuire-Necomercial-Partajează în condiţii identice 3.0.

Rezumând, obligaţiile dumneavoastră sunt:
- să atribuiţi textele de aici autorilor acestora;
- să nu utilizaţi textele de aici în orice modalităţi lucrative (ex. publicarea fără acord într-o altă lucrare pe care o comercializaţi);
- să distribuiţi textele de aici păstrând condiţiile în care v-au fost aduse la cunoştinţă.

Abuzuri
3. Având în vedere că acesta este, în primul rând, un jurnal personal, îmi rezerv dreptul de a ignora/cenzura orice comentariu pe care nu îl consider a fi: pertinent textelor la care se referă, coerent, argumentat sau conform bunului simţ. Nu sunt interesat nici de "polemici" inutile, nici de a răspunde la bădărănii.
Indiferent de măsurile pe care le voi fi luat împotriva vreunui vizitator abuziv, îi dau şansa de a-şi justifica şi repara eventualele erori făcute în legătură cu blog-ul meu.