kritikos

Nu am aproape nimic împotriva religiei. Aşa cum un om e liber să (nu) creadă în nimic, el e liber şi să-şi aleagă setul de mituri, promisiuni postmortem sau ritualuri care să-i confere liniştea interioară şi confortul pe care-l caută. Într-o lume în care nu cunoaştem nimic în mod absolut avem dreptul să ne alegem repere, oricât de arbitrare, care să confere existenţei noastre un sens. Religia creştină, dacă e practicată aşa cum, teoretic, ar trebui să fie, poate fi benefică unei societăţi. Ar tempera lăcomia şi ar deschide ochii lumii către suferinţa celuilalt.

La noi, religia (aici vorbesc despre cea "naţională", creştin-ortodoxă) oferă în prea multe prilejuri motive să fie detestată, prin asocierea dintre ceea ce se vede (ritualul) şi ceea ce este, de fapt, o religie (un mod de a controla comportamentul oamenilor).

Nu este sărbătoare la care "credincioşii" să nu se îmbulzească precum o turmă de vite gonite spre un ţarc. Nu contează că motivul pentru care sunt acolo, teoretic, este apropierea de Dumnezeu, prin intermediul ritualului practicat în comuniune cu ceilalţi creştini. Cel mai bun prilej de a vedea nimicnicia şi răutatea în formele lor cele mai despuiate este o sărbătoare religioasă. Nicăieri, poate doar în politică, nu poate fi văzută atâta făţărnicie. Rugăciunile sunt rostite doar cu gura, nu şi cu gândul şi nicidecum din suflet. Cei care s-ar calca în picioare sau s-ar zdrobi de garduri în înghesuială probabil nu observă că peste ei şi peste faptele lor josnice stă chiar Dumnezeul pe care vor să-l înduplece să-i ajute. Când vreun ins din mulţime e întrebat despre ocazia cu care e acolo, nu de puţine ori intră într-un delir al vorbelor care preaslăvesc sfinţi şi moaşte, de parcă ditirambii pe care îi rosteşte îi asigură o pilă la Dumnezeu. Nu mai e nevoie de fapte bune sau de gânduri curate – e suficient să te îmbulzeşti la o sărbătoare religioasă, să lauzi sfinţii, să pupi icoanele, să laşi bileţele plătite (un fel de cereri) către Dumnezeu. Cred că rare sunt acatistele în care cineva să nu ceară ceva în viaţa asta; în cealaltă nu crede, după cum nu crede nici în sacrificiile pe care ar trebui să le facă pentru a ajunge acolo.

Dincolo de felul gregar al maselor de a-şi practica religia, mai revoltător este comportamentul preoţilor şi al celorlalţi clerici. Ignoră cu desăvârşire gloatele de "credincioşi", practicându-şi riturile ca şi cum ar face-o doar pentru ei. N-am văzut niciodată vreun popă care să-şi înceteze cântările fără noimă şi să-şi mustre enoriaşii pentru că nu se comportă creştineşte chiar la uşa bisericii. Râvnesc după ordinea pe care o văd la sărbătorile creştinilor catolici: lumea stă aşezată, lumânările feresc părul sau hainele celor din faţă, nu vezi învălmăşeală şi călcat în picioare, nu auzi măscări.

Îmbulzeală la lumina de Paşte, îmbulzeală şi scandal la apa de Bobotează, călcat în picioare şi strigături, intrat în faţă ca la coada de la supermarket, blesteme în acatiste, bani ceruţi cu lăcomie de popă aproape pentru fiecare serviciu religios – asta e calea spre rai…